Graiul sufletului nostru, glasul identității noastre

Avem o taină pe care viforul istoriei sau vremea nu au putut-o birui, o taină care se așază în leagănul pruncului , se ridică odată cu întâia rugăciune și rămâne lumină nestinsă în adâncul inimii: Limba Romană!
Limba nu este numai o unealtă a cugetării și nici simplu mijloc de înțelegere între oameni, este GRAIUL SUFLETULUI NOSTRU, GLASUL IDENTITĂȚII NOASTRE! În cuvintele ei tresare memoria poporului, în mlădierea ei se aude doina…fiecare cuvânt românesc poartă o parte din ființa noastră .
Limba Română este patria pe care o purtăm în noi! Când auzi rostindu-se „mamă”,”acasă”,”dor”,”țară „, ceva dinăuntrul tău tresare. Este o chemare mai presus de înțelesul cuvântului, este întoarcerea către un loc pe care îl recunoști numaidecât în inimă,căci ce alt cuvânt decât „dor” ar putea cuprinde, într-o singură rostire, depărtarea, iubirea, lipsa, nădejdea și durerea? Ce alt grai ar putea îmbrăca mai firesc jalea doinei și bucuria horei, smerenia rugăciunii și măreția unui legământ?
Limba unui neam se plămădește încet, prin veacuri, din lacrimă și cântec, din muncă și suferință, din rugă și izbândă. Fiecare generație primește această moștenire și are datoria de a o păstra, de a o îmbogăți și de a o încredința, neștirbită, celor ce vor veni.
De aceea, a iubi Limba Română înseamnă a vorbi corect, înseamnă a o respecta,înseamnă să nu lăsăm cuvintele să se vestejească din nepăsare, să nu ne rușinăm de rostirea curată, să nu înlocuim frumusețea firescului cu spoiala unor vorbe împrumutate fără trebuință.
Și câtă frumusețe se află în limba noastră! Este o blândețe pe care o simți înainte de a o înțelege. Și peste toate stă acel cuvânt pe care românul îl poartă în sine ca o rană luminoasă: dorul. Dorul nu este numai tristețe, este dovada că am iubit ceva atât de adânc, încât absența acelui lucru a devenit parte din noi,dorul este puntea dintre om și ceea ce nu poate fi atins, este una dintre cele mai curate mărturii ale sufletului românesc.
De aceea, Limba Română nu este un simplu obiect de studiu, închis între file de carte și definiții, ea trebuie trăită, trebuie apărată în școală, cinstită în carte, îngrijită în presă și rostită cu demnitate în societate.
Limba Română este și o răspundere! Fiecare dintre noi este, într-un fel, străjerul ei: ne-a fost încredințată și nu avem dreptul de a o sărăci. Cuvintele pe care le rostim astăzi vor fi auzite, într-o formă sau alta, de cei de mâine. Prin noi trece ca un fir nevăzut memoria neamului. Să nu rupem acest fir!
A iubi Limba Română nu înseamnă să refuzăm lumea! Dimpotrivă! Un om care își cunoaște limba, cultura și rădăcinile poate întâmpina lumea fără complexul celui care nu știe de unde vine. Deschiderea către ceilalți nu cere lepădarea de sine. Cultura adevărată nu desființează identități, ci le pune în dialog. Iar noi avem ce spune: avem o limbă în care Eminescu a făcut să cânte Luceafărul, în care Creangă a păstrat râsul sănătos și înțelepciunea satului, în care Caragiale a zugrăvit cu o luciditate fără egal nărvavurile lumii, în care Arghezi a coborât până în adâncul cuvântului și i-a scos la lumină puterea. Avem o limbă care a putut cuprinde deopotrivă rugăciunea și revolta, iubirea și jalea, ironia și speranța.
Măreția Limbii Române se află și în cuvântul omului simplu: în „bine ai venit”, în „Dumnezeu să te ajute”… Acolo, în aceste cuvinte care par atât de obișnuite, se ascunde o întreagă civilizație sufletească. Acesta este și paradoxul Limbii Române: cu cât o iubim mai mult, cu atât înțelegem că suntem o verigă într-un lanț care, dacă vom avea înțelepciunea și bunul simț să-l păstrăm, va merge mai departe mult după ce glasul nostru se va fi stins.
Aceasta este nemurirea neamului: cuvântul! Cuvântul care trece din gură în gură, din generație în generație. De aceea avem obligația să rostim românește cu demnitate, să citim, să scriem, să ne învățăm copiii să iubească nu numai litera, ci și duhul Limbii. Să spunem răspicat că Limba Română nu este o materie printre alte materii, ci una dintre cele mai adânci forme ale noastre de a fi! Să le spunem că, atunci când rostesc limpede și frumos românește, ridică o cărămidă din casa cea mare a neamului.
În lumea asta care aleargă fără răgaz, cea mai înțeleaptă întoarcere este către cuvântul curat, care nu rănește fără rost, care nu umilește, care nu batjocorește, către cuvântul care unește, fiindcă, în cele din urmă, aceasta este puterea Limbii: NE ADUNĂ!
Prin ea știm cine suntem, ne recunoaștem, prin ea ne întoarcem la vatra cea dintâi.
Zgomotele lumii se vor stinge, vremurile noastre vor fi doar file într-o carte pe care altcineva o va deschide, ceea ce va rămâne va fi un cuvânt, și acel cuvânt va fi românesc.
Vor înțelege atunci că
LIMBA ROMÂNĂ ESTE GLASUL PRIN CARE SPUNEM CINE SUNTEM, ESTE GLASUL PRIN CARE NEAMUL ÎNSUȘI ÎȘI SPUNE POVESTEA.
Și povestea trebuie dusă mai departe curată, demnă,vie, ROMÂNEASCĂ.
Câtă vreme în inimile românilor va răsuna un cuvânt românesc spus cu dragoste
ROMÂNIA NU VA FI NICIODATĂ FĂRĂ GLAS!

Alina Bănățeanu – redactor șef