Prima dovadă de patriotism e respectul față de propria limbă!
Ne este „arătat” în toate modurile, cele mai josnice și urâte posibile, înfiorătoare pentru toate ființele. Dar asta nu e nimic, pe lângă restul… Cei mai „nedemni” fiind bipezii! (Inclusiv de propria existență! Dar e parte din altă poveste!)
Când unii îi „iubesc” (conștient) pe cei care au interzis-o peste granița creată artificial (așa cum creează și astăzi dezbinarea, și încă peste tot) sau batjocorit-o și se autointitulează „patrioți” – cerându-ne să îi „iubim” cu forța, la rându-ne, cum să poți să accepți/îngădui așa ceva?! Statul e primul care trebuie să se ocupe de asta. Statul care are cele mai mari obligații în acest sens – având grijă să ne arate permanent până „unde” ne sunt toate drepturile, dar indiferent (chiar ironic!) față de „obligațiile îndeplinite”, care, practic, ne sunt călcate astfel – prin „nerespectul” reciproc, adică prin neîndeplinirea atribuțiilor reciproce.
Ce putem face noi mai mult?!
Ne iubim limba și țara cu sufletul și atât. Facem tot ce ține de noi și tăria noastră să arătăm asta (nouă înșine!) și să apărăm puritatea și „sacrul” acestui lucru – așa cum au făcut-o toți cei înflăcărați până la rangul înalt de „ideal” clădit acestui simbol al Patriei, mersului și spațiului comun și, mai presus, și cel mai important, „demnității” naționale.
Asta e cu adevărat „patriotism”, nu mimare și mascare a iubirii (chiar declarate sfidător adesea, simultan) față de alții, mai ales care ne-au dorit și săvârșit cele mai aprige și monstruoase rele posibile, lumești.
La mulți ani limbii noastre dragi, pe care ne-au învățat ai noștri să o prețuim și onorăm cum se cuvine, din datoria și simțirea lor morală – pe care le avem și noi, mai departe, față de ei și față de țară, de tot ce am primit frumos!
Fie ca aceasta să fie nemuritoare – prin „suflete” demne de ea! 
Cristina P. Korys
