Tehnocrația fără mască: Cazul Luca Niculescu și tentația puterii fără vot
România postdecembristă suferă de o cronică nostalgie a salvatorului providențial, o așteptare mesianică ce se reconfigurează periodic în funcție de noile tendințe ale pieței politice. Dacă în anii ’90 căutam liderul charismatic de pe baricade, iar mai târziu investeam speranțe în „băieții de partid” cu discurs populist, ultimul deceniu a impus un nou fetiș politic: tehnocratul curat, șlefuit la Bruxelles sau în marile capitale occidentale, care promovează eficiența administrativă ca pe o dogmă absolută. În acest peisaj, vehicularea unor nume precum cel al diplomatului și fostului jurnalist Luca Niculescu pentru poziții-cheie în executive devine simptomatică pentru o boală mai veche a democrației noastre: frica de politicul asumat și preferința pentru un simulacru de competență administrativă impus de sus.
Privit prin prisma CV-ului oficial, profilul lui Luca Niculescu întrunește toate calitățile cerute de mediile diplomatice și de cancelariile externe: discreție, o carieră de două decenii în presă, o lungă trecere prin diplomația de rang înalt ca ambasador în Franța și, mai apoi, poziții de secretar de stat și coordonator pentru aderarea la OCDE. Este portretul tipic al omului de la „centru”, confortabil cu limbajul de lemn al rapoartelor internaționale, imun la retorica de mahala a partidelor tradiționale și perfect aliniat la standardele euro-atlantice. O prezență care nu deranjează, nu ridică tonul și nu provoacă dezbateri de fond, ci doar administrează un stat redus la o sumă de indicatori macroeconomici.
Însă tocmai această antiseptizare a discursului public ascunde o problemă democratică profundă. Atunci când tehnocrați crescuți în eprubeta instituțiilor internaționale sau a diplomației sunt parașutați în vârful piramidei executive — fără o legitimitate obținută prin confruntare electorală directă, fără un partid în spate care să le ceară socoteală și fără un program validat prin sufragiu universal —, democrația devine o chestiune de secretariat. Cetățeanul încetează să mai fie un participant activ la viața cetății și este retrogradat la statutul de simplu beneficiar al unor decizii luate în spatele ușilor închise.
Controversele legate de un astfel de profil nu țin de derapaje penale spectaculoase sau de scandaluri de corupție de tip clasic, ci de însăși natura opacă a puterii pe care o reprezintă. Pentru o mare parte a publicului, sătul de promisiuni goale dar atașat încă de ideea suveranității populare, tehnocratul de carieră este perceput ca un comisar al unor interese externe, un administrator care ascunde sub mantia neutralității politice o fidelitate oarbă față de structuri supranaționale. Când transparența este înlocuită de discreția diplomatică, iar dezbaterea publică devine un monolog tehnocrat despre „reforme obligatorii” și „jaloane îndeplinite”, legătura dintre guvernanți și guvernați se rupe definitiv.
România nu are nevoie de salvatori veniți din laborator și nici de administratori care tratează țara ca pe o sucursală a unui concern internațional. Cazul vehiculării unor figuri precum Luca Niculescu arată că partidele noastre sunt incapabile să-și asume propriul act de guvernare și apelează la un surogat de legitimitate. Până când clasa politică nu va înțelege că eficiența administrativă nu poate ține locul reprezentării democratice, vom continua să girăm un sistem în care deciziile majore se iau fără popor, dar întotdeauna pe spinarea lui.
