Garanția regimului: Cum se vinde geniul artistic pe o felie de putere
Despre Sadoveanu, filmul istoric și prețul prestigiului: de ce o cultură matură are nevoie de memorie, nu de statui fără fisuri.
Există o întrebare pe care o ocolim cu politețe ori de câte ori vorbim despre marii creatori ai unei națiuni: ce se întâmplă când omul care ne-a îmbogățit spiritul pune, fie și fără să vrea, prestigiul său în slujba unui regim care strivește libertatea altora?
Ne place să ne construim panteoane. Urcăm scriitorii pe socluri, regizorii în galeria gloriei, actorii în memoria colectivă, și odată ce i-am numit genii, le acordăm o imunitate morală pe care nu o oferim oamenilor obișnuiți. Opera devine scut, faima devine certificat de nevinovăție, iar întrebările incomode ajung într-un sertar pe care scrie: „să nu judecăm trecutul cu ochii prezentului”.
Se poate însă face o distincție simplă. Dacă nu putem cunoaște toate motivațiile unui om, putem cerceta faptele lui publice. Dacă valoarea unei opere nu dispare odată cu compromiterea autorului, nici opera nu poate șterge ce a făcut autorul în afara ei. Nu ne întrebăm, așadar, dacă marii artiști au fost fără greșeală. Ne întrebăm dacă talentul excepțional îi poate absolvi de răspundere.
Sadoveanu, între poveste și putere
Mihail Sadoveanu are un loc de neclintit în literatura română. Lumea din Baltagul, respirația epică din Frații Jderi și limba lui bogată nu se pot reduce la biografia politică. Tocmai de aceea cazul lui e incomod.
După instaurarea regimului comunist, scriitorul s-a apropiat de noua putere. A fost președinte al Adunării Deputaților între decembrie 1946 și februarie 1948, a condus Uniunea Scriitorilor și a avut funcții de rang înalt în structurile Marii Adunări Naționale. În 1945, apropierea lui de Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) a ajuns și în librării, prin volumul Lumina vine de la Răsărit, în care modelul sovietic apărea într-o lumină favorabilă.
Nu vorbim, deci, despre un scriitor retras în manuscrise în timpul terorii politice. Vorbim despre o personalitate care a participat la viața instituțională a regimului, într-o perioadă în care opoziția era eliminată și statul devenea un instrument al monopolului comunist.
Aici apare întrebarea. Ce înseamnă autoritatea unui scriitor într-o societate în care libertatea de exprimare e suprimată? Doar dreptul de a publica volume apreciate, sau și o responsabilitate față de cei care nu mai pot vorbi? Un regim autoritar nu trăiește numai din poliție și propagandă. Are nevoie și de legitimitate, iar prestigiul unui intelectual poate oferi exact ce forța nu poate cumpăra: aparența respectabilității.
Filmul istoric și manualul din memorie
Dacă Sadoveanu a adus puterii prestigiul literaturii, filmul istoric a demonstrat forța imaginii de a construi memorie colectivă. Filmele lui Sergiu Nicolaescu, de la Dacii (1967) la Mihai Viteazul (1971) și Mircea (1989), au adunat milioane de spectatori și au rămas în conștiința publicului, prin ritm, amploare și actori memorabili.
***
Un film istoric nu este însă niciodată doar costume și bătălii. El alege personaje, distribuie merite, hotărăște ce reține spectatorul despre trecut. În România lui Ceaușescu, potrivit cercetărilor despre cinematografia socialistă, producția de film era organizată instituțional în jurul obiectivelor regimului, iar peliculele istorice funcționau și ca instrumente de educație politică și de modelare a imaginarului colectiv.
Nu e nevoie să pretindem că fiecare cadru a fost o comandă de partid. Ar fi o simplificare la fel de comodă ca absolvirea. Întrebarea corectă privește mecanismul: cum se potriveau anumite imagini ale trecutului (unitatea, sacrificiul, conducătorul providențial) cu mesajul național al regimului și ce se simplifica, se omitea sau se accentua în numele acestei potriviri? Asta ne spun istoricii, și acolo trebuie să ne ducă documentele. Putem admira priceperea regizorală și, în același timp, să verificăm istoria pe care ne-o povestește. Cele două gesturi nu se exclud.
Nu toți au făcut același compromis
Ar fi o greșeală să transformăm analiza într-un proces în care orice scriitor publicat sub dictatură devine colaborator, iar orice artist cu succes devine suspect. Dictaturile controlează editurile, teatrele, cinematografele, finanțarea și accesul la public. Unii creatori s-au conformat din convingere, alții din oportunism, alții din frică, iar alții au încercat să-și păstreze un spațiu de libertate în limitele impuse. Aceste situații nu au aceeași greutate morală. Cercetările despre literatura anilor regimului Gheorghiu-Dej arată cât de mult s-au schimbat condițiile de publicare, iar tăcerea, conformismul și adaptarea discursului au avut sensuri diferite, uneori ambigue. Un exemplu des invocat al acestei zone cenușii este George Călinescu, a cărui publicistică din acei ani a fost analizată de cercetători [sursă de completat]. A-l pune în aceeași categorie cu un propagandist fervent ar însemna să renunțăm exact la nuanțele pe care istoria trebuie să le păstreze.
A publica un roman într-o epocă autoritară nu e același lucru cu a scrie elogii conducătorului. A accepta cenzura nu înseamnă a contribui la mecanismele ei. Dacă vrem să discutăm serios despre compromis, trebuie să deosebim constrângerea, adaptarea, oportunismul și adeziunea ideologică. Altfel nu mai facem istorie culturală, ci inventarul antipatiilor noastre.
Moneda preferată a puterii
De ce are nevoie un regim autoritar de scriitori, regizori și actori? Pentru că puterea nu se menține numai prin frică. Vrea să fie acceptată și, dacă se poate, iubită. Un intelectual celebru oferă o legitimitate simbolică pe care un activist de partid nu o poate produce. Un regizor transformă o interpretare politică într-o emoție colectivă. Un actor împrumută chipul și vocea unei mitologii oficiale. În schimb, creatorul poate primi acces la instituții, tiraje, premii, funcții sau pur și simplu posibilitatea de a lucra. Nu orice beneficiu dovedește un pact moral. Pentru a vorbi de un asemenea pact trebuie să examinăm documentele, declarațiile publice, deciziile și efectele lor concrete. Compromisul devine cu adevărat grav atunci când depășește tăcerea necesară supraviețuirii și contribuie activ la justificarea persecuției, la falsificarea trecutului sau la demonizarea celor excluși din comunitatea politică. Atunci talentul nu mai e doar o resursă personală, ci una politică.
Se poate separa opera de autor?
Da, putem citi Baltagul și putem urmări un film de Nicolaescu fără să ne prefacem că biografia sau contextul nu există. Dar aprecierea artistică nu înseamnă absolvire morală. Separarea operei de autor nu trebuie să devină separarea ei de context. Putem păstra o carte în bibliotecă și, în același timp, să le explicăm elevilor în ce împrejurări a fost scrisă. Putem proiecta un film și apoi să discutăm ce a modificat, ce a omis și ce a urmărit să transmită.
O cultură matură nu are nevoie de statui fără fisuri. Are nevoie de memorie, de documente și de curajul de a suporta adevăruri contradictorii.
Lecția pentru prezent
Mecanismul nu aparține doar trecutului comunist. Ori de câte ori un artist celebru e invitat să justifice un abuz în numele „interesului național”, sau un intelectual își pune autoritatea în slujba unui lider în schimbul accesului la putere, povestea se repetă. Intelectualii au, firește, dreptul la convingeri și la participare publică. Linia critică apare când prestigiul lor e folosit ca să ascundă abuzuri, să falsifice fapte sau să legitimeze suprimarea libertăților.
O societate care își judecă artiștii doar după frumusețea operelor riscă să uite că aceștia sunt și cetățeni, cu influență și responsabilități. Una care îi judecă doar după greșelile biografice riscă să piardă capacitatea de a înțelege complexitatea culturii. Avem nevoie de ambele priviri.
În loc de concluzie
Sadoveanu rămâne un nume major al literaturii române, iar filmul istoric rămâne o parte importantă a memoriei noastre vizuale. Să recunoaștem asta nu ne obligă să închidem dosarul critic. Cu cât prestigiul unui creator e mai mare, cu atât merită cercetată mai atent puterea pe care o exercită asupra memoriei colective. Nu trebuie să distrugem opere ca să condamnăm compromisuri și nici să inventăm vinovății ca să dovedim că un geniu poate greși. Trebuie să învățăm să citim și să judecăm cu discernământ. Pentru că o capodoperă nu e un certificat de bună purtare, iar geniul nu face din creator stăpânul adevărului.
Puterea poate cumpăra tăcerea, poate răsplăti obediența și poate transforma prestigiul în propagandă. Datoria unei culturi vii este să țină deschisă întrebarea pe care propaganda încearcă mereu s-o închidă: cu ce preț a fost obținută gloria?
